Mai trăieşti?

O bună prietenă de-a mea mi-a spus odată: "Domn'le, măcar să mori cât eşti în viaţa!" Când am auzit-o m-a bufnit râsul. Cum poţi să mori altfel de cât atunci când eşti în viaţa. Moartea reprezintă ea însăşi încetarea vieţii. Şi anatomic vorbind, aveam dreptate. Dar ea oare la aceasta se referea?
M-a măcinat această afirmaţie în fiecare zi de atunci. Oare poţi fi mort atunci când respiri, şi atunci când inima îşi urmează neobosită ciclul ei. Răspunsul a venit destul de uşor. Despre cei aflaţi în comă sau în moarte clinica nu poţi afirma că sunt vii, cu toate că inima lor continuă să bată.
Şi atunci ce înseamnă această afirmaţie... Se referă numai la astfel de persoane sau se poate referi şi la mine? Cum aş putea să fiu şi în altfel mort decât din punct de vedere fiziologic. Ce înseamnă să fii viu? Care sunt atributele unui om viu?
Dacă ar fi să îl cred pe Descartes care a spus: "cogito ergo sum" (gândesc deci exist), atunci ar însemna că tot ce trebuie să fac este să îmi pun neuronii la treabă. Nimic mai simplu. Mă uit în jur şi vreau să fac ceva care să implice gândire. Şi ştii ce văd? Văd computerul, făcut special pentru a "uşura" muncă noastră. Mai degrabă de a ne ajută să nu mai gândim. Vrem memorii cât mai mari că să reţină cât mai mult pentru a nu ne încarcă mintea cu prea mult, avem hi5 că să nu uităm cine ne sunt prietenii, găseşti tot mai multe cărţi pe internet şi cu toate astea citim tot mai puţin. Nici română nu o mai ştim bine de când cu messengerul. S-a creat sistemul tip blog tocmai pentru a ne încuraja să gândim. Şi totuşi, tot mai multe bloguri sunt create doar de dragul de a avea blog, că tot e la modă.
Trec mă departe şi văd televizorul. Nici nu îl mai deschid. Ce să văd? Tot crime şi violuri? Dau pe Discovery, dar ce să vezi? O emisiune specială pentru iubitorii de sporturi extreme. Aştept răbdător următoarea emisiune şi văd o altă aberaţie: Brainiac. Caut un post de muzică clasică, dar tot ce pot vedea sunt nişte fete care cânta şi se dezbracă în acelaşi timp. Mare greşeală. Deja mi s-a ofilit părul din urechi şi mi-a venit şi greaţă.
Îmi dau seama că sunt pe marginea prăpastiei, gata să cădea în neantul mediocrităţii, care tinde să se tâmpească pe zi ce trece. În lumea de azi nu se mai pune accentul pe gândire. Azi cel mai bine este să fii un roboţel care să dacă facă ceea ce pe vinde. S-a dus vremea creativităţii. Am intrat în secolul vitezei, în care tot ce contează este religia banului. Dacă ar mai trăi azi Descartes atunci tot ce ar vedea ar fi nişte cadavre ambulante.
Şi totuşi, vreau să fiu viu! Dar dacă aş rezolva rezolva această problema, tot ar mai rămâne partea spirituală. Poţi să fii viu şi fără să crezi în ceva? Nu vreau să fiu în pielea celui care nu crede în nimic. Ce rost ar mai avea atunci viaţa dacă nu crezi în nimic? Fiecare lucru care există trebuie să aibă un scop al existenţei sale. Maşina e făcută pentru a te ajută să te deplasezi mai repede, copacul îţi dă oxigen, chiar şi o opera de artă este făcută pentru a impresiona. De ce noi oamenii am fi diferiţi?
De aceea aleg să reformulez dictonul lui Descartes: "gândesc deci cred, cred deci exist"!