M-am mutat!

M-am mutat! De ce? Pentru ca mi-am cumparat un domeniu: www.edvin.ro
Asa ca te astept pe noul meu blog, care va cuprinde si blogul foto, si galerii de imagini cu mine. Am adunat intr-un singur loc si blogul, si fotoblogul, si hi5, si ringo, si ...
DECI: www.edvin.ro

Sesiune

Stii ce e aia sesiune? Atunci vei intelege de ce nu voi mai posta pe blog o perioada (asta, daca te intereseaza).
Si apropo, am pus o poza mai jos, reprezentand studentul de exceptie... Te las sa savurezi!

Jocul de-a şoarecele şi pisica (episodul VI)

Din episodul anterior: după ce am încercat de nenumărate ori să aflăm cine sunt vecinii de sub noi, folosind bocănituri în ţeavă, zgomote tribale, filmări prin geam cu telefonul mobil şi multe altele.

În seara asta, am reuşit să avem primul contact mai direct. Am reuşit să le dau numărul meu de telefon, şi acum toţi stăm strânşi în jurul telefonului şi aşteptam să sune vecinele de sub noi. Şi secundele treceau iar nouă ni se păreau că sunt minute, şi minutele se transformau în ore. Şi în sfârşit telefonul a început să sune. Nu pot să spun cât a trecut de când au primit bileţelul şi până când au sunat dar nouă ni s-a părut o veşnicie. Până mă dezmeticesc eu să răspund, apelul se terminase deja. Cu emoţie în suflet şi cu mâna tremurând apăs apelare. Duc telefonul la ureche şi ascult. O voce caldă îmi răspunde: „Alo!”

Deja m-am pierdut tot. Nu era deloc ce mă aşteptam. Mă aşteptam la nişte ţipete sau probabil o voce piţigăiată. I-am răspuns la fel de cald, şi am schimbat câteva vorbe banale, despre chirie, despre utilităţi. Şi apoi a urmat întrebarea bombă:

„Nu vreţi să urcaţi până la noi? Am nişte must foarte bun, şi aş dori să ne cunoaştem!”

„Nu urcăm, pentru că suntem 7 în apartament, dar hai, coborâţi voi.”

„Păi noi suntem în pijamale, nu mai coborâm, că şi aşa suntem obosiţi.”

„Nu contează. Şi noi suntem tot în pijamale. Haide-ţi jos!”

„Să vad ce vor colegii şi va sun!”

Când le-am spus colegilor, au început să râdă. Dar nu prea vroiam să mergem. Am început să ne gândim? La câte le-am făcut noi, începând de la scârţâind viorile pe la 12 noaptea, bătut în ţeavă, sărit prin mijlocul casei, ţipând ca nebunii atunci când câştigam la FIFA, şi câte şi mai câte, sigur astea vor să ne bage în casă, să încuie uşa si să ne bată până ne sună apa în cap. Sau şi-au chemat prietenii şi ei ne aşteaptă jos. Ne-am hotărât să nu ne ducem. Le sun pe fete, şi le spun că nu vrem să mai coborâm, şi că dacă vor, ne întâlnim, să ne întâlnim la jumătatea drumului.

Cu greu s-au lăsat fetele convinse să iasă din casa. Am ieşit şi noi tiptil, tiptil, şi ne uitam la uşa fetelor de jos. Au urmat negocierile vreo 5 minute, care unde să ne întâlnim. În sfârşit ne hotărâm noi să coborâm, luăm şi sticla de must, şi ajungem în faţa uşii. Eu mă dau într-o parte, măcar daca e să arunce cu apa clocotită pe noi, să nu mă nimerească. Toţi stăm cu inima cât un purice, gata pregătiţi să o luăm la fugă, când se deschide uşa. Toţi ne uităm ca la maşini străine. Ce a urmat nu se poate povesti. Pot spune că nu a fost cum ne-am aşteptat. Important e ca le-am cunoscut pe fete. Tot ce a urmat va fi intr-un alt serial.

Pe aripile ingerului

Poate te gandesti ca un alt blog facut de mine, si avand un titlu asemanator cu primul se poate numi lipsa de ocupatie. Insa acest al doilea blog se afla de mai de mult timp in mintea mea, insa nu am gasit o forma de prezentare care sa imi placa.

Acest nou blog este destinat in totalitate fotografiei, iar toate pozele pe care le veti gasi pe el sunt facute de mine. Si asa dupa cum spune si motto-ul acestui blog, in spatele fiecarei fotografii se afla o poveste. Poate nu este o poveste cu zane sau crai, o poveste cu final fericit sau o poveste de dragoste, dar este povestea fotografiei. Si aceasta poveste surprinde ceea ce am simtit atunci cand am facut poza.

De accea lasa-te purtat pe aripile ingerului, si vezi lumea prin obiectivul aparatului de fotografiat, dar si prin sentimentele celui care tine aparatul.

Intra acum pe www.pearipileingerului.blogspot.com

Jocul de-a şoarecele şi pisica (episodul V)

Din episodul anterior: curiozitatea ne-a împins la gesturi extreme, filmând prin geamul fetelor de la 3 cu un telefon mobil spânzurat cu un etaj mai sus.


Timp de câteva zile discuţiile cu privire la ce s-a întâmplat erau din ce în ce mai dese. Şi cum venea seara luăm iar telefonul şi prindem lănţişoarele, după care, plini de speranţa îi lăsăm pe geam un etaj mai jos. Însă de fiecare dată ceva intervenea şi nu puteam afla mai multe. Ori nu mergea telefonul datorită frigului, ori erau geamurile aburite sau perdelele trase, ori nu era aprinsă lumina dar tot ce reuşeam să desluşim era păpuşa din geam.

Într-o seara îmi vine ideea să las pe geam, în loc de telefon, un ecuson cu id-ul meu de messenger. Zi-s şi făcut! Imediat găsesc un ecuson de pe la un congres, scot hârtia şi în locul ei pun alta pe care scria mare: "Id messenger: nightangelro". Scot repede capul pe geam, căutând o camera de la etajul inferior cu lumina aprinsă, ignorând-ui pe colegii mei de apartament, care îmi tot repetau printre râsete: "Bă frate, eşti nebun!"

În sfârşit găsesc geamul de la sufrageria apartamentului numărul 12 cu lumina aprinsă. Las uşor ecusonul pe geam şi când ajunge în dreptul ferestrei, îl întorc pentru a putea fi citit din interior. Tensiunea creşte şi nici unul din noi nu scoate nici un sunet. Aproape că puteai auzi broaştele din Bahlui, aşa linişte se făcu. Parcă tot Iaşiul aştepta cu nerăbdare reacţia fetelor. Dar nimic. De jos nici o mişcare. Încep să mişc firul pentru că ecusonul să poată lovi geamul. Se aude o bătaie uşoară, şi din nou linişte. Dar din nou fetele sunt lipsite de reacţie. Mai încerc de câteva ori şi rezultatul este acelaşi.

Ridic ecusonul şi mă duc dezamăgit în camera mea. Dar îmi vine o idee. Poate fetele habar nu au ce este acela messenger, şi de aceea nu cu avut nici o reacţie. Dacă aş scrie un număr de telefon, poate reacţia s-ar schimba. Iau repede un pix şi scriu numărul meu de telefon, pun foaia în ecuson şi fug iar în camera la Vlad. Deschid geamul şi las uşor biletul cu numărul de telefon până la fereastra de la 3, şi îl balansez pentru a lovi geamul. Din nou aşteptăm cu sufletul la gura reacţia fetelor. După după câteva secunde se aud ţipete de jos, bocanituri şi tot felul de zgomote, de parcă luase foc casa. Imediat după aceea pe deschide geamul şi apare o mâna care se întinde după ecuson. După ce mă joc puţin de-a şoarecele şi pisica, îl las sa îl prindă şi închid repede geamul.

Ne adunăm unui în jurul telefonului şi ne gândim: oare va suna, oare nu va suna...

Va urma...