Un inger

M-am mutat!

2008-03-17T00:50:00.001+02:00

M-am mutat! De ce? Pentru ca mi-am cumparat un domeniu: www.edvin.ro
Asa ca te astept pe noul meu blog, care va cuprinde si blogul foto, si galerii de imagini cu mine. Am adunat intr-un singur loc si blogul, si fotoblogul, si hi5, si ringo, si ...
DECI: www.edvin.ro

Sesiune

2008-01-31T11:21:00.000+02:00

Stii ce e aia sesiune? Atunci vei intelege de ce nu voi mai posta pe blog o perioada (asta, daca te intereseaza).
Si apropo, am pus o poza mai jos, reprezentand studentul de exceptie... Te las sa savurezi!

Jocul de-a şoarecele şi pisica (episodul VI)

2008-01-13T02:00:00.000+02:00

Din episodul anterior: după ce am încercat de nenumărate ori să aflăm cine sunt vecinii de sub noi, folosind bocănituri în ţeavă, zgomote tribale, filmări prin geam cu telefonul mobil şi multe altele.

În seara asta, am reuşit să avem primul contact mai direct. Am reuşit să le dau numărul meu de telefon, şi acum toţi stăm strânşi în jurul telefonului şi aşteptam să sune vecinele de sub noi. Şi secundele treceau iar nouă ni se păreau că sunt minute, şi minutele se transformau în ore. Şi în sfârşit telefonul a început să sune. Nu pot să spun cât a trecut de când au primit bileţelul şi până când au sunat dar nouă ni s-a părut o veşnicie. Până mă dezmeticesc eu să răspund, apelul se terminase deja. Cu emoţie în suflet şi cu mâna tremurând apăs apelare. Duc telefonul la ureche şi ascult. O voce caldă îmi răspunde: „Alo!”

Deja m-am pierdut tot. Nu era deloc ce mă aşteptam. Mă aşteptam la nişte ţipete sau probabil o voce piţigăiată. I-am răspuns la fel de cald, şi am schimbat câteva vorbe banale, despre chirie, despre utilităţi. Şi apoi a urmat întrebarea bombă:

„Nu vreţi să urcaţi până la noi? Am nişte must foarte bun, şi aş dori să ne cunoaştem!”

„Nu urcăm, pentru că suntem 7 în apartament, dar hai, coborâţi voi.”

„Păi noi suntem în pijamale, nu mai coborâm, că şi aşa suntem obosiţi.”

„Nu contează. Şi noi suntem tot în pijamale. Haide-ţi jos!”

„Să vad ce vor colegii şi va sun!”

Când le-am spus colegilor, au început să râdă. Dar nu prea vroiam să mergem. Am început să ne gândim? La câte le-am făcut noi, începând de la scârţâind viorile pe la 12 noaptea, bătut în ţeavă, sărit prin mijlocul casei, ţipând ca nebunii atunci când câştigam la FIFA, şi câte şi mai câte, sigur astea vor să ne bage în casă, să încuie uşa si să ne bată până ne sună apa în cap. Sau şi-au chemat prietenii şi ei ne aşteaptă jos. Ne-am hotărât să nu ne ducem. Le sun pe fete, şi le spun că nu vrem să mai coborâm, şi că dacă vor, ne întâlnim, să ne întâlnim la jumătatea drumului.

Cu greu s-au lăsat fetele convinse să iasă din casa. Am ieşit şi noi tiptil, tiptil, şi ne uitam la uşa fetelor de jos. Au urmat negocierile vreo 5 minute, care unde să ne întâlnim. În sfârşit ne hotărâm noi să coborâm, luăm şi sticla de must, şi ajungem în faţa uşii. Eu mă dau într-o parte, măcar daca e să arunce cu apa clocotită pe noi, să nu mă nimerească. Toţi stăm cu inima cât un purice, gata pregătiţi să o luăm la fugă, când se deschide uşa. Toţi ne uităm ca la maşini străine. Ce a urmat nu se poate povesti. Pot spune că nu a fost cum ne-am aşteptat. Important e ca le-am cunoscut pe fete. Tot ce a urmat va fi intr-un alt serial.

Pe aripile ingerului

2008-01-09T12:22:00.000+02:00

Poate te gandesti ca un alt blog facut de mine, si avand un titlu asemanator cu primul se poate numi lipsa de ocupatie. Insa acest al doilea blog se afla de mai de mult timp in mintea mea, insa nu am gasit o forma de prezentare care sa imi placa.

Acest nou blog este destinat in totalitate fotografiei, iar toate pozele pe care le veti gasi pe el sunt facute de mine. Si asa dupa cum spune si motto-ul acestui blog, in spatele fiecarei fotografii se afla o poveste. Poate nu este o poveste cu zane sau crai, o poveste cu final fericit sau o poveste de dragoste, dar este povestea fotografiei. Si aceasta poveste surprinde ceea ce am simtit atunci cand am facut poza.

De accea lasa-te purtat pe aripile ingerului, si vezi lumea prin obiectivul aparatului de fotografiat, dar si prin sentimentele celui care tine aparatul.

Intra acum pe www.pearipileingerului.blogspot.com

Jocul de-a şoarecele şi pisica (episodul V)

2008-01-04T01:19:00.000+02:00

Din episodul anterior: curiozitatea ne-a împins la gesturi extreme, filmând prin geamul fetelor de la 3 cu un telefon mobil spânzurat cu un etaj mai sus.

Timp de câteva zile discuţiile cu privire la ce s-a întâmplat erau din ce în ce mai dese. Şi cum venea seara luăm iar telefonul şi prindem lănţişoarele, după care, plini de speranţa îi lăsăm pe geam un etaj mai jos. Însă de fiecare dată ceva intervenea şi nu puteam afla mai multe. Ori nu mergea telefonul datorită frigului, ori erau geamurile aburite sau perdelele trase, ori nu era aprinsă lumina dar tot ce reuşeam să desluşim era păpuşa din geam.

Într-o seara îmi vine ideea să las pe geam, în loc de telefon, un ecuson cu id-ul meu de messenger. Zi-s şi făcut! Imediat găsesc un ecuson de pe la un congres, scot hârtia şi în locul ei pun alta pe care scria mare: "Id messenger: nightangelro". Scot repede capul pe geam, căutând o camera de la etajul inferior cu lumina aprinsă, ignorând-ui pe colegii mei de apartament, care îmi tot repetau printre râsete: "Bă frate, eşti nebun!"

În sfârşit găsesc geamul de la sufrageria apartamentului numărul 12 cu lumina aprinsă. Las uşor ecusonul pe geam şi când ajunge în dreptul ferestrei, îl întorc pentru a putea fi citit din interior. Tensiunea creşte şi nici unul din noi nu scoate nici un sunet. Aproape că puteai auzi broaştele din Bahlui, aşa linişte se făcu. Parcă tot Iaşiul aştepta cu nerăbdare reacţia fetelor. Dar nimic. De jos nici o mişcare. Încep să mişc firul pentru că ecusonul să poată lovi geamul. Se aude o bătaie uşoară, şi din nou linişte. Dar din nou fetele sunt lipsite de reacţie. Mai încerc de câteva ori şi rezultatul este acelaşi.

Ridic ecusonul şi mă duc dezamăgit în camera mea. Dar îmi vine o idee. Poate fetele habar nu au ce este acela messenger, şi de aceea nu cu avut nici o reacţie. Dacă aş scrie un număr de telefon, poate reacţia s-ar schimba. Iau repede un pix şi scriu numărul meu de telefon, pun foaia în ecuson şi fug iar în camera la Vlad. Deschid geamul şi las uşor biletul cu numărul de telefon până la fereastra de la 3, şi îl balansez pentru a lovi geamul. Din nou aşteptăm cu sufletul la gura reacţia fetelor. După după câteva secunde se aud ţipete de jos, bocanituri şi tot felul de zgomote, de parcă luase foc casa. Imediat după aceea pe deschide geamul şi apare o mâna care se întinde după ecuson. După ce mă joc puţin de-a şoarecele şi pisica, îl las sa îl prindă şi închid repede geamul.

Ne adunăm unui în jurul telefonului şi ne gândim: oare va suna, oare nu va suna...

Va urma...

Mai trăieşti?

2007-12-24T01:23:00.001+02:00

O bună prietenă de-a mea mi-a spus odată: "Domn'le, măcar să mori cât eşti în viaţa!" Când am auzit-o m-a bufnit râsul. Cum poţi să mori altfel de cât atunci când eşti în viaţa. Moartea reprezintă ea însăşi încetarea vieţii. Şi anatomic vorbind, aveam dreptate. Dar ea oare la aceasta se referea?
M-a măcinat această afirmaţie în fiecare zi de atunci. Oare poţi fi mort atunci când respiri, şi atunci când inima îşi urmează neobosită ciclul ei. Răspunsul a venit destul de uşor. Despre cei aflaţi în comă sau în moarte clinica nu poţi afirma că sunt vii, cu toate că inima lor continuă să bată.
Şi atunci ce înseamnă această afirmaţie... Se referă numai la astfel de persoane sau se poate referi şi la mine? Cum aş putea să fiu şi în altfel mort decât din punct de vedere fiziologic. Ce înseamnă să fii viu? Care sunt atributele unui om viu?
Dacă ar fi să îl cred pe Descartes care a spus: "cogito ergo sum" (gândesc deci exist), atunci ar însemna că tot ce trebuie să fac este să îmi pun neuronii la treabă. Nimic mai simplu. Mă uit în jur şi vreau să fac ceva care să implice gândire. Şi ştii ce văd? Văd computerul, făcut special pentru a "uşura" muncă noastră. Mai degrabă de a ne ajută să nu mai gândim. Vrem memorii cât mai mari că să reţină cât mai mult pentru a nu ne încarcă mintea cu prea mult, avem hi5 că să nu uităm cine ne sunt prietenii, găseşti tot mai multe cărţi pe internet şi cu toate astea citim tot mai puţin. Nici română nu o mai ştim bine de când cu messengerul. S-a creat sistemul tip blog tocmai pentru a ne încuraja să gândim. Şi totuşi, tot mai multe bloguri sunt create doar de dragul de a avea blog, că tot e la modă.
Trec mă departe şi văd televizorul. Nici nu îl mai deschid. Ce să văd? Tot crime şi violuri? Dau pe Discovery, dar ce să vezi? O emisiune specială pentru iubitorii de sporturi extreme. Aştept răbdător următoarea emisiune şi văd o altă aberaţie: Brainiac. Caut un post de muzică clasică, dar tot ce pot vedea sunt nişte fete care cânta şi se dezbracă în acelaşi timp. Mare greşeală. Deja mi s-a ofilit părul din urechi şi mi-a venit şi greaţă.
Îmi dau seama că sunt pe marginea prăpastiei, gata să cădea în neantul mediocrităţii, care tinde să se tâmpească pe zi ce trece. În lumea de azi nu se mai pune accentul pe gândire. Azi cel mai bine este să fii un roboţel care să dacă facă ceea ce pe vinde. S-a dus vremea creativităţii. Am intrat în secolul vitezei, în care tot ce contează este religia banului. Dacă ar mai trăi azi Descartes atunci tot ce ar vedea ar fi nişte cadavre ambulante.
Şi totuşi, vreau să fiu viu! Dar dacă aş rezolva rezolva această problema, tot ar mai rămâne partea spirituală. Poţi să fii viu şi fără să crezi în ceva? Nu vreau să fiu în pielea celui care nu crede în nimic. Ce rost ar mai avea atunci viaţa dacă nu crezi în nimic? Fiecare lucru care există trebuie să aibă un scop al existenţei sale. Maşina e făcută pentru a te ajută să te deplasezi mai repede, copacul îţi dă oxigen, chiar şi o opera de artă este făcută pentru a impresiona. De ce noi oamenii am fi diferiţi?
De aceea aleg să reformulez dictonul lui Descartes: "gândesc deci cred, cred deci exist"!

Jocul de-a şoarecele şi pisica (episodul IV)

2007-12-22T11:24:00.001+02:00

Din episodul anterior: pasiunea noastră pentru fotbal combinată cu pasiunea pentru jocurile pe calculator nu ne-a adus nimic bun în încercarea de a descoperi vecinii de la 3, dar a atras nişte bătăi puternice în uşa.

După episodul cu FIFA, discuţiile cu referire la vecinele de la 3 au devenit din ce în ce mai frecvente. "Oare sunt persoane cu probleme mentale, sau sunt doar nişte fete de la ţară, poate de la Vaslui..." Deveneam din ce în ce mai curioşi.

Într-o seara le-a venit iar băieţilor chef de FIFA dar nu aveau miza. Au găsit până la urmă un coş de gunoi cam plin şi s-au hotărât să joace, iar cine pierdea trebuia să ducă coşul. Poate credeţi că e destul de uşor să faci acest lucru, însă la 11 noaptea, toţi câinii de pe o raza de 100 de metri în jurul tomberoanelor se adună pentru un festin pe cinste, iar după ce termină de mâncat, se aşează care pe unde apucă şi adorm fericiţi. De aceea, cine se încumetă să treacă pe acolo are toate şansele să vadă cum arată colţii unui câine foarte aproape, şi mai ales să simtă pe propria piele cum face un câine supărat că l-ai trezit.

Primul meci a fost foarte strâns, iar desfăşurarea a fost asemănătoare cu cea descrisă în episodul trecut. Dar Mihai, chiar dacă a pierdut, totuşi nu s-a lăsat cu una, cu două. A cerut revanşa, iar miza: dacă pierde, duce gunoiul şi trece pe la fetele de jos să îşi ceară iertare, iar în caz de victorie, nu mai face nici una din pedepse. Îţi dai seama ce a urmat: strigăte de lupta, joystikuri aruncate prin toată casa, sărituri prin toată casa, treceri rapide de la agonie la extaz şi viceversa. Într-un final, Mihai reuşeşte să câştige la penalty şi răsuflă uşurat.

Dar curiozitatea noastră ajunsese la un punct critic. Trebuia neapărat să aflăm cine stă sub noi. Stau eu şi mă gândesc uitându-mă prin camera. De odată ochii mi se opresc asupra telefonului lui Mihai. "Dacă aş putea să fac cumva să fac poze prin geam." Le spun ideea băieţilor dar imediat mi-am dat seama că aşa ceva ar fi destul de greu de realizat, însă o filmare ar fi mult mai bună. Mă apuc şi caut prin casa un mod de a atârna telefonul până la etajul 3.
Vlad îşi dă imediat seama ce caut şi îmi aruncă nişte lănţişoare pentru chei de atârnat la gât. Imediat le prind una de cealaltă şi una de telefon, pornesc modul video şi mă pregătesc de filmare.

Toate luminile sunt stinse în casa, băieţii scot capul afară pe geam, totul e într-o linişte mormântală. Pornesc filmarea şi încep să las uşor telefonul pe geam. Coboară un pic, încă puţin şi ajunge în dreptul geamului de dedesubt. Băieţii pe uită la mine, îşi fac cruce şi încep să râdă înăbuşit pentru a nu face zgomot. Pentru 3 minute m-am chinuit să prind un cadru cât mai bun. Într-un final, după ce mi-au îngheţat degetele, ridic telefonul şi apăs stop. Imediat apar băieţii lângă mine, entuziaşti şi nerăbdători să vadă ceea ce am filmat. Repede găsesc butonul de play şi ne uităm unui la telefon de parcă am fi aşteptat să vedem vreun film interzis minorilor.

Filmul începe, totul fiind negru. Se aude doar cum treceau firele prin mâna mea. Apoi apar secvenţe de lumină cauzate de balansul camerei şi într-un final vedem ceva şi rămânem muţi de uimire. Stop cadru şi toţi ne uităm mai atent la ecran. În mijlocul a ce trebuia să fie geamul fetelor era atârnată o dihanie, cu un cap mare, 2 mâini şi 2 picioare.

Toţi izbucnim în râs dar o întrebare se ridică. Poate sub noi stau nişte vrăjitoare care folosesc acea arătare pentru a practică magia neagră, iar obiectul din geam este de fapt o păpuşă voodoo...

Va urma...

La mulţi ani!

2007-12-21T23:51:00.001+02:00

Îmi cer iertare pentru că v-am făcut să aşteptaţi, însă datorită unor probleme tehnice nu am putut publica următorul episod din serialul "Jocul de-a şoarecele şi pisica". Sper totuşi să nu vă mai las mult să aşteptaţi.
Până atunci însă, sărbători fericite şi la mulţi ani!

Ps: Scriu de pe telefon şi pot să mai apară greşeli!

Jocul de-a soarecele si pisica (episodul III)

2007-12-03T01:07:00.001+02:00

Episodul III

Din episodul anterior: in incercarea noastra de a ne cunoaste vecinii de dedesubt, tot ce putem afla este ca sub noi stau fete, si ca nu iubesc deloc muzica clasica.

Se spune ca barbatii iubesc 3 lucruri in viata: femeile, berea si fotbalul. Noi am iubi femeile, numai ca trebuie sa ne iubeasca si ele. Cu berea nu prea tragem noi, asa ca ne mai ramane un singur lucru: fotbalul. Si cum poti altfel sa iti arati maiestria in acest sport fara sa iesi din casa decat jucand Fifa. Nu conteaza versiunea, atat timp cat e fotbal restul vine de la sine.

La noi in casa se dau campionate puternice de Fifa, in timpul liber. Insa nu vezi pasiune mai mare decat atunci cand totul se joaca pe o miza. Gandeste-te la o treaba care trebuie facuta, gaseste un om acasa, si ai de ce sa joci Fifa.

Totul a inceput intr-o seara, cand nu mai aveam cu ce sa aprindem aragazul. Baietilor le era foame, si nu mai erau chibrituri. Cum stateau ei si se gandeau cum sa faca, lui Mihai ii vine ideea sa joace Fifa. Cine pierde, merge sa cumpere chibrituri. Daca ai crezut ca ai vazut pana acum pasiune si traire sufleteasca intensa la un baiat, atunci nu ai vazut nimic. Amandoi erau pusi in fata faptului de a se schimba si de a parasi caldura caminului, pentru a merge pana la magazin si sa cumpere chibrituri.

Fiecare isi alege echipa preferata: Mihai isi alege Chelsea si Vlad, Barcelona. Meciul incepe cu ocazii la fiecare poarta insa nimeni nu reuseste sa deschida scorul. La fiecare ratare se auzeau sunete descatusate. Daca cineva nu ar stiut ce se intampla, ar fi crezut ca meciul este in direct, iar acolo se afla 2 suporteri infocati. Totul era un sir de „Uhhh” sau „Aaaah”, pana cand Vlad reuseste sa deschida scorul. Ceea ce a urmat nu poate fi descris in cuvinte. Inchipuie-ti un strigat animalic produs de Shamanii din Africa, si iti vei da seama cam cum striga Vlad numele marcatorului: Eto’o. Eu si cu Mihai ne uitam la el cum sa ridicat in picioare si, tragandu-si tricoul in cap, tipa cat il tineau plamanii „etooo”. Saracul Mihai a inceput si el sa se indemne cu voce tare: „Nu merg dupa chibrituri, eu nu merg dupa chibrituri!”

Insa scorul s-a terminat 1-0 pentru Vlad iar Mihai a vrut sa mai joace inca un meci, pentru a-si lua revansa. Meciul decurgea in spiritul primului, cu tipete din ce in ce mai puternice. Dar deodata se aude un bocanit in usa, atat de puternic incat am crezut ca cineva vrea sa ne darame usa. Tiptil, tiptil, ma indrept spre usa si ma uit pe vizor, cu inima cat un purice, sperand parca sa fie vecinele de dedesubt, pentru a le putea cunoaste odata. Si cand ma uit pe vizor, ce sa vezi. Surpriza! Nu era nimeni. Ma uit incurcat si nu stiu ce sa cred. Plec din fata usii, baietii se linistesc, Mihai se duce dupa chibrituri si cand se intoarce, ne spune ca nu a vazut nimic suspect pe scara.

Cine si cum a batut in usa, cine sunt vecinele de sub noi, si inca multe alte intrebari ne-au umplut capul in acea seara, fiecare incercand sa gaseasca un raspuns.

Va urma…

Pozele si sunetele sunt prinse in timpul unui meci obisnuit de Fifa, si nu sunt trucate in nici un fel.

Jocul de-a soarecele si pisica (episodul II)

2007-11-30T18:04:00.000+02:00

Episodul II

Dupa cum v-am promis, a venit si episodul doi. Din episodul anterior: 3 oameni incearca sa isi descopere vecinii de la etajul inferior, insa tot ce descopera le ridica tot mai multe intrebari.

Intr-o zi, Mihai ne striga prin casa, dar atat de tare incat prima data am crezut ca a luat foc casa, sau ca sa intamplat nu stiu ce nenorocire. Fugim noi care de pe unde era: din baie, din pat si intram la el in camera. Ma uit repede prin camera, si era asa cum o lasasem acum o ora, poate un pic mai ordonata. Mihai era la geam si ne cheama repede langa el. Ma duc curios sa vad ce s-a intamplat si cand ajung langa el, in loc sa scoata vreun cuvant imi arata culmea de rufe de la etajul inferior. Cand ma uit ce sa vad? Parca era o expozitie nereusita a unui magazin de lenjerie intima feminina. Numai sutiene si bikini intinsi la uscare.

Pe toti ne buseste un ras frate cu isteria incat, eu care inca ma mai uitam pe geam, vad trecatorii uitandu-se incurcati la fereastra noastra. Dar nu mai conta. Aflasem ca stau fete la etajul inferior si asta e tot ce mai conta. Si de fericire mergem in mijlocul sufrageriei si sarim toti odata de a inceput biroul lui Vlad sa tremure.

Intr-o seara, pe la 10 jumatate ma apuca pe mine sa cant la vioara, si reusesc destul de usor sa il corup si pe Mihai. In timp ce cantam noi cu zel si din cand in cand nu prea pe ton, incepe sa se auda batai in teava. Mihai se uita incurcat la mine si pleaca repede in camera lui. Eu in loc sa incetez, incep sa cant si mai tare. Si cu cat cantam mai fals cu atata ascultam mai atent, sa aud care teava vibreaza. In sfarsit gasesc teava si, cand o gasesc iau un cutit si bat si eu. „Daca asa merge treaba, ok! De acum cand le prind ca mai fac galagie, le bat in teava.”

Speriati de zgomot imediat apar colegii si se uita la mine cu o expresie de genul: „Ce ai patit, ai innebunit?” Imediat le spun: „Care e faza, le cant si eu muzica clasica, poate se mai cultiva, si nu se mai uita toata ziua Taraf TV!” Vlad incepe sa rada iar Mihai spune: „Ai fi cantand tu muzica clasica, insa pentru ele, care nu au auzit niciodata o vioara, e ca si cum ai ascuti cutite!” La aceasta replica toti am inceput sa radem, si ne-am dus fericiti la culcare, dar hotarati sa le cunoastem odata pe fetele de sub noi!

Va urma…

Rezultate sondaj saptamana I

2007-11-30T11:04:00.000+02:00

Primul sondaj care a aparut pe blogul meu avea urmatoarea intrebare: Ce ai alege intre Canon si Nikon? Rezultatele sondajului arata astfel:

Canon 10 (72%)
Nikon 4 (28%)

Voturi 14

De ce am pus aceasta intrebare? Pentru ca de curand mi-am cumparat un Canon 400D si eram curios sa vad ce parere are lumea despre firma. si se pare ca lumea are o parere foarte buna. Si asta e si justificata, deoarece Canon are performante foarte bune la preturi acceptabile. Preturi mai bune pentru aparate cu performate asemanatoare cu cele de la Nikon.

Asa ca accept sloganul Canon si fac din lumea aceasta, locul meu de joaca.

Leapsa, pe internet

2007-11-29T22:10:00.000+02:00

Am primit de la Ciprian (www.ciprianpop.ro) leapsa si trebuie sa spun care-i cel mai prost film pe care l-am vazut vreodata. In opinia mea, cel mai prost film: Sex is zero. (pentru toti disperatii, nu e film porno)

O alta porcarie de film la care nu am putut nici macar sa ma uit pana la capat este Jackass. Orice ar spune suporterii acestui film, mie tot nu imi place. Amandoua filmele acestea se bat titlul de cel mai prost film.

Si leapsa merge mai departe cu Creve (www.la-creve.blogspot.com).

Jocul de-a soarecele si pisica (episodul I)

2007-11-29T14:46:00.000+02:00

Episodul I

De cand ne-am mutat in noul apartament, anul acesta, ne-am tot intrebat ce vecini avem. Cunoasterea vecinilor a inceput chiar din prima zi, cand ne-am mutat lucrurile iar vecinii de langa noi au iesit curiosi pe hol. Sunt o familie mai in varsta, barbatul fiind un fost profesor, foarte amabil, care ne suporta atunci cand mai scartaim viorile, sau ne mai bucuram atunci cand inscriem la FIFA.

Totul bine si frumos, insa tot mai exista o intrebare: cine se afla sub apartamentul nostru? Si cum o singura intrebare poate face un om sa isi piarda mintile, la noi in apartament s-a nascut un fel de concurs, cine afla primul ce vecini avem sub noi.

Ce sa fac? Vroiam sa le arat ca eu aflu primul! Si ca sa aflu, in fiecare zi cand coboram sau urcam scarile, mergeam foarte incetul numai ca sa vad daca iese cineva de la usa aceea. Imi lua destule minute ca sa urc 4 etaje, si cand ajungeam la 3, ma uitam pe vizor in casa, poate voi vedea pe cineva.

Totul se complica atunci cand intr-o zi auzim niste tipete de jos. Daca ai fi putu sa le auzi, ai fi zis ca sunt doi soti care se bat. Si asta dura destul, incat ne gandeam care sa coboram sa o salvam pe saraca femeie. Dar pana sa ne hotaram, incepeau niste rasete, incat ne-am pus si mai multe intrebari: ori sub noi stau un grup proaspat eliberat de la Socola, ori un cuplu cu tendinte sado-maso.

Acum aveam de doua ori mai multe intrebari dar acelasi tel: sa aflam cine locuieste sub noi.

Va urma…

Cat de stricat esti?

2007-11-29T10:38:00.001+02:00

Intr-una din zile am fost rugat sa prezint un moment recreativ, la o intalnire a asociatiei studentesti Amicus. Am tot stat si m-am gandit ce si cum sa fac. Trebuia sa fie ceva care sa antreneze toata sala, sa fie distractiv, si daca mai are si o parte practica, atunci e perfect. Dar ce sa fac?

Tot gandindu-ma ce sa fac, ma uitam la intamplare printre imaginile si prezentarile care le aveam pe calculator. Si dau peste una: Iluzii Optice. Imediat imi vine o idee. Sa prezint cauzele formarii iluziilor optice si cu exemple. Zis si facut, iar prezentarea si-a atins scopul.

Insa momentul culminant a fost o iluzie optica la care toti studentii au inceput sa rada in hohote, dar cand au vazut dezlegarea iluziei, nu prea a mai ras nimeni. Hai sa vedem tu cum te descurci. Priveste imaginea de mai jos. Ce vezi?

Probabil tu vezi un cuplu. Insa in mintea unui copil de 8 ani, care nu a mai avut acces la imagini cu tenta sexuala, va vedea in imagine 9 delfini. Aceasta este posibil, deoarece creierul sau nu are cu ce sa asocieze imaginea pe care o vede (nu poti spune ca vezi iepure daca tu nu ai mai vazut in viata ta un iepure). Daca tie iti ia mai mult de 5 secunde sa gasesti delfinii, inseamna ca in mintea ta, mai puternica este imaginea cuplului, si nu imaginea unui delfin.

Intrebarea se pune: Tu cat de „stricat” esti?

Si daca inca nu ai gasit delfinii, ti-am inconjurat unul in imaginea de mai jos, si ar trebui sa ii gasesti foarte usor pe restul.

Povestea unui tort!

2007-11-23T21:52:00.000+02:00

Povestea unui tort, sau cum ma transform din macelar in cofetar (macelar= chirurg).

De cand sunt in Iasi, si mai ales de anul acesta, m-am apucat sa gatesc mai mult. De la ciorbe de legume taiate cu "toporul", pana la piureuri negre de zice lumea ca am facut crema de ghete nu mancare. Si printre toate aceste "specialitati" ale mele, mai am una: tortul!

O noua zi de vineri (ziua in care fac mancare si curatenie pentru weekend). Toate incep ca de obicei, cu Educatia Fizica de la facultate unde mai mult ne vorbeste proful despre forme feminine decat sa ne lase sa jucam si cu un curs plictisitor de Histologie, in care profa vorbeste, noi ascultam, si nimeni nu intelege nimic (si nici nu vrea sa inteleaga). Obosit mort dupa atata "efort" intelectual si fizic, vin acasa si ma bag in pat, ca tot nu are rost sa fac altceva.

Dar cand ma trezesc, un miros de mancare proaspat gatita in casa ii aduce aminte stomacului meu ca nu am mancat nimic in ziua aceea si incepe sa se screme si a se face ghemotoc, incat nu apuc sa fac altceva decat sa ma duc in bucatarie si sa insfac o bucata de paine, mancand-o ca pe cea mai selecta prajitura. Doar nu credeati ca am caviar sau icre negre! Sunt student, nu am bani nici sa trec strada, mai ales in directia unui restaurant! Baietii se uita incremeniti la mine! "Ce-aveti ma, nu ati mai vazut om flamand?"

Trecand peste "dialogul" foare politicos ce a urmat, aflu ca toata mancarea pe weekend a fost facuta, si mi-a mai ramas decat sa fac ceva pentru desert. Cica la asta ma pricep cel mai bine! Daca ar fi dupa mine as pune zahar cu pasta de ardei iute, si asta ar fi desertul meu. Dar cum nu am aceleasi gusturi ca si colegii de apartament, ma gandesc ca cel mai usor ar fi sa fac un tort din foi cumparate. Repede, iau telefonul si o sun pe mama! Aflu reteta: 2 oua, zahar, faina, margarina, lapte, si fructe. Ma duc la alimentara sa cumpar cu ultimii bani niste lapte, cateva fructe exotice si ananas, si ma intorc repede.

Urmez repede reteta mamei, incepand sa frec ouale cu zaharul, pana cand nu mai puteai distinge in care vas am inceput sa frec. Adaug faina, mai mult pe mine decat in vasul in care trebuia, de s-au speriat colegii cand m-au vazut, crezand ca a venit Casper (fantoma) la ei in apartament. In fine, reusesc sa ma scutur, mai mult pe rufele puse la uscat decat unde trebuia, ma duc la frigider, iau margarina si pun in vas. Bineinteles ca de la atat margarina, imi aluneca lingura din mana. Dupa ce reusesc sa fac cat de cat compozitia pentru crema, o pun la fiert cu lapte cu tot si ma apuc sa desfac cutiile cu fructe. Desfac prima cutie si uit sa scurg zeama. Dupa ce fac asta, gust din fructe si stramb tare din nas. Cand ma uit la data expirarii, trecuse deja de 3 luni! Desfac a doua cutie si ma tai la deget. Deja ma enervam. Nu stiam ca un lucru atat de usor de facut cere atata efort. Dupa ce pun cat de cat in ordine fructele ma uit la compozitie. E ok!

Ma apuc de blat. Il scot din cutia lui, si vreau sa il desfac, dar ce sa vezi! Se prinsese foile una de alta. Trag eu de o foaie, incetu' sa nu o rup. Nu merge! Incerc din alta parte. Nu merge! De data asta chiar ma enervez. Ma apuc si tai cu cutitul, cu grija ca sa tai perfect uniform. Dupa o chinuiala de 5 minute, ma uit la foi. Una mai stramba decat cealalta. Zic ok! Asta e. La's ca se acopera cu crema. Cand ma uit la crema, iesea un fum ciudat din ea.

Ce-am facut!!! Dau mai la mic, si ma apuc sa mixez frenetic, in speranta ca nu vor observa colegii culoarea neagra care incepuse sa apara. Dau ce parea mai alb deoparte, in partea mai neagra adaug cacao, ca sa spun ca l-am facut in 2 culori. Dupa ce se termina crema pun prima foaie de blat in locul ei si adaug putin sirop! Sau asta era ceea ce planuiam. Ceea ce a iesit a fost cu totul altceva. In locul foii era acum un mic lacusor de zeama de ananas. Ce sa fac? Torn din nou in borcan zeama, adaug repede fructele expirate, pun crema deasupra si adaug urmatoarea foaie. Repet miscarile, si ajung la ultima foaie. Pun ultima ramasita de crema si ma apuc de ornat. Daca nu are nici un gust macar sa arate bine. Ma apuc si asez pe el bucati de ananas taiate, in ordine: una pe tort, una in gura. Dupa ce fac un cerc, ma gandesc eu cum sa mai ornez. Ma apuc si fac stelute cu 3 colturi, sa arate interesant.

Dupa ce termin, ma uit mandru la creatia mea. Ce sa mai fac? Hai sa pun totusi si un pic de cacao, sa fac in mijloc o stea. Scot eu praful de cacao si ma apuc sa ornez cu un cutit. Insa sa imi iasa o steluta, imi iese o mare pata neagra in mijlocul tortului. Ce sa fac, nu arata bine. Ma duc si iau un tifon si pun cacao in el. Ma apuc sa invart tifonul, in speranta ca de data aceasta se va distribui macar uniform. Si s-a distribuit uniform, uniform pe toata bucataria, prin oalele cu mancare proaspat gatita, pe scaun, pe aragaz, prin chiuveta. Dar asta nu conta! Ceea ce conta era ca a ajuns si pe tortul meu. Mandru de ce am realizat ma uit mai bine la el, si vad cu stupoare ca stratul de cacao era de 5 centimentri pe tort. Ce sa fac? Nu vreau cacao cu tort, ci tort cu cacao! Vlad imi da o idee, sa iau surplusul cu aspiratorul. Zis si facut! I-au aspiratorul si incep sa aspir. Insa mai mult aspiram bucati de ananas decat cacao!

Dar intr-un final a iesit. A iesit ceea ce imi doream! Sau nu! Dar nu mai conteaza! Ceea ce conteaza e ca am facut ceea ce mi s-a cerut. Banuiesc ca ti s-a facut o pofta de tortul meu, si nu vreau sa fiu egoist. Esti bine venit sa incerci tortul. Mai jos ai cateva poze, ca sa ti se faca pofta si mai mare!

Cum reinventam pusca!

2007-11-23T17:35:00.000+02:00

Iti mai aduci aminte jocul de-a hotii si vardistii, in care o echipa avea drept scop sa o prinda pe cealalta? Noi cand il jucam foloseam pusti si cornete de hartie si totul se transforma intr-o distractie de nedescris. Jocul asta este un fel de stramos al Paintball-ului de azi. Insa acesta ramane jocul copilariie mele, si nimic nu va putea inlocui placerea de a trage cu pusca cu cornete.

Ei bine, Mihai a venit intr-o zi cu o cutie plina cu petarde de anul trecut si astfel a inceput distractia. Petarde la 1 noaptea in strada, petarde in sticla, in pahar. Daca gaseam un loc unde puteam pune petarda ca sa faca cat mai mult zgomot si cat mai putin dezastru, acolo o puneam. "Tine petarda!", "Da-i foc...", "Arunc-o...". Cand auzeai asta stiai ca tre'sa iti bagi degetele in urechi si sa pleci cat mai departea.

Dar cum omul cand se plictiseste devine din ce in ce mai creativ, ne-am plictisit sa tot aruncam petarde aiurea, doar de dragul zgomotului. Si ce s-au gandit baietii! "Hai sa luam o teava, facem cornete, punem petarda in corneta, ii dam foc, si dupa aceea suflam corneta." Zis si facut. Facem corneta, bagam petarda, dam foc la petarda, bagam corneta in teava si... Nu a mai avut nimeni curaj sa sufle. Mihai arunca teava si fuge. BOOM! O bubuitura si mult fum in camera. Ne-am pus mainile in cap. Ce sa facem! Pe cine sa gasim destul de naiv incat sa sufle in teava???

Dar imediat ne-a venit ideea de a lega teava de ceva, sa bagam petarda inauntru si sa lasam asa. Imediat gasim banda adeziva si legam teava pe geam. Bagam petarda in corneta, corneta in teava si... BOOM! Insa experienta se repeta, insa cu mai putin fum. Tot nu se misca corneta cum trebuie. Stam noi si ne gandim???

Si ne vine o idee! Ce ar fi sa punem un capac la capatul unei tevi si sa vedem ce se intampla atunci. Repede gasim un capac, legam de teava, aprindem petarda, bagam corneta si BOOM! din nou. Evrika! Merge! De data asta ne intrecusem pe noi. Corneta a zburat la zeci de metri distanta de teava, asa cum ne propusesem. Experiment reusit, in totalitate!

Niciodata in viata nu te simti mai implinit decat atunci cand reusesti ce ti-ai propus! Veti urmari in continuare un mic videoclip in care se vede repetarea experimentului reusit si 2 poze cu exploziaprovocata de petarda!

ATENTIE! Acesta este un experiment controlat. NU incercati asa ceva acasa (cum am facut noi)!

Din inceputurile unui blogger

2007-11-23T00:58:00.000+02:00

Am reusit in sfarsit sa pun si eu poze. Problema era ca Internet Explorer nu imi deschidea pagina de adaugat poze, insa Mozilla Firefox, chiar daca merge mai greu, totusi face acest lucru. Drept dovada, am sa adaug o poza. Sper sa mearga.